Spuneti-mi, care-i pasul,
Din miile de pasi care vin si se pierd
Pe marile drumuri ale spatiului,
Spuneti-mi care e pasul
Care, domol, intr-o seara, in fata usii mele scunde
Se va opri?
Da usa mea-i umila,
Casa mea-i saraca
Dar nu-mi pasa:
Imi place sa vad cum intra la mine toata zarea
In fiece ora din zi deschizandu-mi fereastra
Fiindca lumea, si umbra si vantul anotimpurilor
Sunt bucuria, si puterea, si elanul fiintei mele.
Daca nu mai am in ganduri teama de Dumnezeu
- Acea teama care facu sa moara sfintii si martirii la Roma -
Inima mea are in schimb tainice legaturi si dorinte,
Simtind in ea dragostea si spaima omului
Spuneti-mi, care-i pasul,
Din miile de pasi care vin si se pierd
Pe marile drumuri ale spatiului,
Spuneti-mi care-i pasul
Care, domol, intr-o seara, in fata usii mele scunde
Se va opri?
Atunci voi simti acele maini in mainile mele intinse
Catre omul care va veni
De la capatul lumii mereu mergand,
Si umbra clatinandu-i-se sub o suta de stele
Aprinse sus, pe firmament.
Si tacand indelung,
Lasand sa lucreze minunata tacere
Spre a potoli infrigurarea si dubla cadenta
A inimilor noastre amandoua vuind,
Ah, nu conteaza de unde si cine-mi va sosi
Daca-i cineva care iubeste
Si pe care-l inalta si il sustine
Aceeasi ardoare care urca in mine.
Da, atunci amandoi, vom vibra emotionati de-a fi dintr-o data
Infratiti si aprinsi unul pentru celalalt
Mandri de a fi doua inimi omenesti
Stralucind increzatori, fara a ne cunoaste inca
Imi va povesti viata-i cu o nebuna placere
De-a fi sincer, de-a fi adevarat pana-n adancul sufletului,
De-a amesteca intr-un flux erori, iertari si dojeni
Oh, si vom plange impregna caznd in genunchi.
Oh, minunata si neasteptata bucurie! Oh, rara si aspra betie!
Oh, impartire a puterii, a indraznelii si ingrijorarii!
Oh, priviri coborand pana-n strafundul inimii
Si care se intorc incarcate de-o imensa tandrete,
Voi veti lega atat de strans indoita fervoare
A oamenilor, care, deodata, sunt exaltati de ei insisi
Ridicandu-si pana la ceruri
Dragostea lor patetica, totala lor fericire!
Si acum, iata-ne la fereastra
Privind inaltul cerului
Invatand a ne cunoaste
Si a ne iubi.
Si privim, iata, cu atata intensitate
Universal care ne vorbeste prin tacerea sa:
Il ascultam, de asemeni sa ni se confeseze
Cu astrele, cu padurile si muntii sai
Cu briza-i care unduie peste campiile largi
Mangaind in aceasi masura trandafirul si catina…
Ascultam cum bolboroseste izvorul printre ierburi
Si mladioasele ramuri cantand impodobite cu flori
Intelegem imnul acesta si surprindem verbul lor
Si dragostea noastra se umple de-o noua ardoare
Si ne vom schimba unul in celalalt spre a simti impregna
A trai si a arde de-acelasi foc intens omenesc
Si in firea noastra, in care viitorul spera si freamata,
Incercam sa schitam inima omului de maine.
Spuneti-mi care-i pasul
Din miile de pasi care vin si se pierd
Pe marile drumuri ale spatiului,
Spuneti-mi care-i pasul
Care domol, intr-o seara, in fata usii mele scunde
Se va opri?...
Din miile de pasi care vin si se pierd
Pe marile drumuri ale spatiului,
Spuneti-mi care e pasul
Care, domol, intr-o seara, in fata usii mele scunde
Se va opri?
Da usa mea-i umila,
Casa mea-i saraca
Dar nu-mi pasa:
Imi place sa vad cum intra la mine toata zarea
In fiece ora din zi deschizandu-mi fereastra
Fiindca lumea, si umbra si vantul anotimpurilor
Sunt bucuria, si puterea, si elanul fiintei mele.
Daca nu mai am in ganduri teama de Dumnezeu
- Acea teama care facu sa moara sfintii si martirii la Roma -
Inima mea are in schimb tainice legaturi si dorinte,
Simtind in ea dragostea si spaima omului
Spuneti-mi, care-i pasul,
Din miile de pasi care vin si se pierd
Pe marile drumuri ale spatiului,
Spuneti-mi care-i pasul
Care, domol, intr-o seara, in fata usii mele scunde
Se va opri?
Atunci voi simti acele maini in mainile mele intinse
Catre omul care va veni
De la capatul lumii mereu mergand,
Si umbra clatinandu-i-se sub o suta de stele
Aprinse sus, pe firmament.
Si tacand indelung,
Lasand sa lucreze minunata tacere
Spre a potoli infrigurarea si dubla cadenta
A inimilor noastre amandoua vuind,
Ah, nu conteaza de unde si cine-mi va sosi
Daca-i cineva care iubeste
Si pe care-l inalta si il sustine
Aceeasi ardoare care urca in mine.
Da, atunci amandoi, vom vibra emotionati de-a fi dintr-o data
Infratiti si aprinsi unul pentru celalalt
Mandri de a fi doua inimi omenesti
Stralucind increzatori, fara a ne cunoaste inca
Imi va povesti viata-i cu o nebuna placere
De-a fi sincer, de-a fi adevarat pana-n adancul sufletului,
De-a amesteca intr-un flux erori, iertari si dojeni
Oh, si vom plange impregna caznd in genunchi.
Oh, minunata si neasteptata bucurie! Oh, rara si aspra betie!
Oh, impartire a puterii, a indraznelii si ingrijorarii!
Oh, priviri coborand pana-n strafundul inimii
Si care se intorc incarcate de-o imensa tandrete,
Voi veti lega atat de strans indoita fervoare
A oamenilor, care, deodata, sunt exaltati de ei insisi
Ridicandu-si pana la ceruri
Dragostea lor patetica, totala lor fericire!
Si acum, iata-ne la fereastra
Privind inaltul cerului
Invatand a ne cunoaste
Si a ne iubi.
Si privim, iata, cu atata intensitate
Universal care ne vorbeste prin tacerea sa:
Il ascultam, de asemeni sa ni se confeseze
Cu astrele, cu padurile si muntii sai
Cu briza-i care unduie peste campiile largi
Mangaind in aceasi masura trandafirul si catina…
Ascultam cum bolboroseste izvorul printre ierburi
Si mladioasele ramuri cantand impodobite cu flori
Intelegem imnul acesta si surprindem verbul lor
Si dragostea noastra se umple de-o noua ardoare
Si ne vom schimba unul in celalalt spre a simti impregna
A trai si a arde de-acelasi foc intens omenesc
Si in firea noastra, in care viitorul spera si freamata,
Incercam sa schitam inima omului de maine.
Spuneti-mi care-i pasul
Din miile de pasi care vin si se pierd
Pe marile drumuri ale spatiului,
Spuneti-mi care-i pasul
Care domol, intr-o seara, in fata usii mele scunde
Se va opri?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu