Sa privim pictura (extrase) - Jean Guichard Meili

"Oamenilor le e frica de "liberul arbiru" care e totusi singura stare de spirit posibila pentru inregistrarea frumosului."

"Dar supraabundenta antreneaza devalorizarea: tot asa cum abuzul exagerat al limbajului slabeste sensul poeziei - exercitiul cuvantului in ceea ce exista mai pretios - tot asa si recurgerea aceasta obsesiva la o imagine perpetua impusa, nu aleasa, intrezarita mai mult decat vazuta, stearsa de indata de cea urmatoare, slabeste facultatile atentiei privirii."

"Ce mai ramane deci? Ici-colo, cu foarfecele sau cu penelul in mana, un om singur, atent si lucid, in prada "dificultatii de a fi", in punctul considerat de intersectie dintre linia vremii sale si marele curent al sensibilitatii universale. Ici-colo, prin noianul operelor nascute moarte, o opera care respira, o opera vie.

Intre miile de forme ale minciunii, aceasta se incapataneaza sa ne prezinte, stralucitor si aproape invizibil, insusi chipul adevarul."

(CATEDRALA)

"Sa nu invinuim totusi prea repede o asemenea gimnastica a ochiului ca ajunge la o desfatare senzuala, o pura bucurie organica. Exercitiul perfect al privirii e in stare sa ne introduca in semnificatiile cel mai inalte ale operei. Demonstratia o vom imprumuta de la un pasaj al unei lectii a lui Etienne Sourian despre Catedrala lui Rodin, sculptura aceea care nu reprezinta nici un fel de catedrala, ci un grup de doua maini. "Vedem doua maini care se sprijina una de cealalta, usor curbate si cu degetele alaturate, formand un fel de bolta. Daca le descifrez continutul, gasesc tot felul de lucruri. Mai intai exprima in mod clar, concret, principiul tehnic al catedralei gotice, edificiu sustinandu-se prin sprijinul mutual al partilor sale. Dar descopar imediat un comentariu moral al acestui principiu arhitectornic, preschimbat intr-un raport uman prin gestul celor doua maini usor sprijinite una de celalata si alaturate una de alta. Si daca n-am vazut decat asta, n-am vazut inca decat tema generala a compozitiei. Daca continui cercetarea, observ o ciudatenie: daca incerc sa imit acordul celor doua maini, mi-e absolut imposibil. Cu oarecare atentie descopar ca acestea sunt doua maini drepte si, in consecinta, nimanui nu ii este posibil sa realizeze singur acest grup arhitectonic. Avertizat ca e vorba de o alaturare formata de doua fiinte diferite, incep sa intrezaresc astfel in opere o intreaga filozofie a dragostei, a noastra.

O arhitectonica a sufletelor se ascunde in spatele acestei reprezentari atat de simple. Desi le vedem in echilibru, totusi una e ceva mai robusta, cealalta mai delicata, si daca ne uitam de foarte aproape, apar evident o mana de barbat si o mana de femeie. In plus, echilibrul nu e absolut si mana feminina e putin mai curbata decat cealalta, ca si cand ar incepe sa se inchida, pentru a se piti in adapostul mainii virile. Dar totusi, ajung impreuna la un echilibru. E clar ca aceasta structura da un continut simbolic foarte complex si cu adevarat filozofic operei plastice foarte simple si, fara indoiala, foarte frumoase."

"Pictura, sculptura se adreseaza ochiului liber, nu ochiului hipnotizat pe care cinematograful il indoapa cu imagini fugitive.

Ce minunata e activitatea acestei priviri constiente, care ne taraste spre altitudinea la care respira artistul! Cu mult inainte de a ajunge marele stapan al muzeelor Frantei, Georges Salles exprimase, intr-o frumoasa pagina, nobletea unui asemenea dialog: "Pentru a se relua liberul schimb intre opera si ochi, a trebuit sa reducem la tacere palavrageala facultatilor noastre rationale in profitul unor facultati mai obscure. S-a produs o rasturnare a obisnuitului nostru echilibru; memoria noastra limpede, aceea a ideilor si a faptelor, a imaginilor identificate si localizate, s-a inchis in profitul alteia, mai secrete, inscrisa in fibra noastra si pe care o vom numi memoria noastra organiza sau senzoriala.

Acum cand se trezeste aceasta, suscita in fundul ochiului nostru forme si culori de aceasi calitate ca si cele din panza privita. Se ridica un manunchi rosu si albastru si se uneste cu rosul si albastrul pe care ni-l propune artistul. Flux si reflux, imagini ce trec in urzeala obiectului contemplat. Il patrund si-l alimenteaza. Cu cat va fi mai indepartat si mai prelungit aportul suscitat astfel, cu atat mai multa vigoare si realitate va avea opera de arta. Originalitatea ei va fi cu atat mai mare cu cat imaginile sincronizate pe care le trezeste vor fi scoase din rezervele cele mai obscure si din ascunzisurile cele mai putin exploatate.

Purtat mult dincolo de lumea precisa a activitatii noastre, spiritul amorteste intr-o euforie vizuala: aceasta e starea de euforie a privirii.

Aceasta euforie nu e odihna. Ea simbolizeaza spiritul pentru a face sa creasca viata noastra senzoriala; acopera o dezbatere. Privind cum se curbeaza un arc, noi trimitem in intampinarea lui niste bucati de arc. O suta de curbe nesigure incearca elanul curbei care ne fascineaza. Reflexe interogative prin care se simt particularitatile operei care ne stapaneste. Ochiul nostru pune intrebari neincetat. Lucreaza la ridicarea si recrearea din fond propriu, a substantei imaginare care i se propune. Dupa ce a trecut de primul soc, se sustrage si se intoarce la obiceiurile sale."

"... obiectele de arta nu exista, sau aproape ca nu exista, afara de momentele in care le contempli. Dar pentru ca ele sa existe pe de-a intregul atunci cand le contemplam, cat trebuie sa fie de intensa privirea!

Or operele de arta, atat de des lipsite de privirea aceea pe care o implora, sunt lasate, in schimb, fara aparare, la bunul plac al cuvantului. Ele strabat timpul intr-un vacarm imens, intr-o ceata de vorbe ale carei straturi superioare sunt facute din digresiuni filozofice, iar straturile inferioare, din reflectii stupide. Drama consta din faptul ca aceasta ceata pluteste totdeauna in jurul operei fara a se agata de ea, pentru ca limbajul si expresia plastica constituie doua universuri de naturi iremediabil distincte, imposibil de convertit una spre alta."

"Oare cine nu e in stare sa priveasca? Oare trebuie sa cautam atatea garantii si atatia intermediari? Sa privesti si sa taci, sa faci sa taca in tine pana si demonul ce trancaneste si rationeaza. Sa privesti cu intensitate, cu modestie. Sa revii. Sa tot privesti!"

"Dispretul secolului al XVII - lea pntru arta gotica nu era cauzat de un conflict lucid al valorilor, ci de faptul ca statuia gotica era cosiderata atunci nu drept ceea ce e, ci drept un esec de a nu fi altceva: se presupunea ca sculptorul gotic dorise sa faca o statuie clasica; si ca daca nu reusise s-o sculpteze, aceasta se intamplase fiindca nu stiuse." (Malraux)

"...trecutul unui tablou nu apartine cu totul unor vremuri apuse, si totusi nu apartine nici prezentului... Oricat ar fi el de legat de civilizatia in care se naste, arta o depaseste adesea - o transcende poate - ca si cand ar apela la anumite puteri pe care civilizatia le ignora, la o inaccesibila totalitate a omului."

"...spre deosebire de un document din arhive, de o notiune economica sau de un sistem stiintific, o opera de arta, pierzandu-si data, nu pierde nimic din interesul ei esential: dimpotriva, pastreaza acea calitate care o face de neinlocuit. In acest sens, aproape ca ne este indiferent - exceptie facand istoricii - daca o statuie scoasa din pamant nu poate fi datata decat cu aproximatie de cateva secole: ea nu e muta, daca formele ei canta.

Nu trebuie sa intrebi o femeie ce varsta are, chiar de-i Venus, si din bronz. Daca marturiseste, o face ca sa mai dobandeasca inca un farmec, pe cel al confidentei. LA RANDUL EI, OPERA DE ARTA NU ARE DECAT O SINGURA VARSTA: ACEEA PE CARE I-O CONFERA DRAGOSTEA."

"Incepand de atunci, fiecare tablou va cere o constanta dedublare aprivirii - o parte fugind spre subiect, admitand (cel putin atat cat e respectata) conventia profunzimii, in timp ce cealalta ramane pe epiderma panzei, bucurandu-se neincetat de accidentele inscrise acolo."

"Oare ce poate fi mai admirabil, intreba Valery, decat trecerea la ceea ce este necesar, care e actul suprem al artistului, la care il impinge o nevoie ce poate fi tot atat de puternica si de obsedanta ca nevoia de a iubi? Nimic nu poate fi mai frumos decat extrema vointa, extrema sensibilitate si stiinta (cea adevarata, cea pe care am facut-o si am refacut-o pentru noi), impreunate si obtinand, pentru un timp, schimbul acla dintre finalitate si mijloace, intamplare si alegere, substanta si accident, previziune si ocazie, materie si forma, forta si rezistenta, care, asemenea arzatoarei, ciudatei, stransei lupte dintre sexe, compune toate energiile vietii umane, iritand-o pe una prin cealalta si creeaza."